Cum am ajuns la Socola

În anul 2024, respectiv prin luna mai, din cauza unui incident pe care l-am avut, am ajuns în pragul spitalului Socola din Iași. Scenariu ce nu voiam să se întâmple vreodată și uite că…s-a întâmplat.

Relația pe care o aveam pe atunci se apropia de sfârșit. Persoana cu care am fost m-a coborât și m-a lăsat în Infern. Experiența pe care am avut-o a fost una dureroasă, căci am ajuns să-mi fac rău multe luni continuu aproape, din cauza unui om care nu mă trata cum aș fi meritat, care voia doar să profite de mine și să mă rănească. Din cauza geloziei ce a apărut, din cauza mai multor neînțelegeri și a faptului că „regulile” noastre din relație nu se mai respectau (dar cine vrea și libertate, nu se poate conforma unui anumit tipar și uite că asta am înțeles mult mai târziu), am ajuns la Spitalul de Urgențe din Iași.

După ce am fost luată la întrebări de către o doamnă doctor, căci starea mea psihică lăsa de dorit (ajunsesem din cauză că acuzam dureri în piept severe; și consumasem alcool, vin, cu  o tabletă de somnifere), mi s-a pus o branulă și mi s-au făcut mai multe teste. „Diagnosticul” pus a fost „tentativă de suicid” (dar asta e o altă poveste); am fost dusă și la dezintoxicare, pusă să semnez mai multe acte că ies pe propria răspundere din spital, etc. După aproape 8 ore de stat în spital, deci o noapte întreagă, înainte să fiu lăsată să plec acasă, doamna doctor m-a sfătuit să merg la Socola, pentru o analiză mai detaliată, internarea nefiind obligatorie.

Am acceptat destul de greu că voi ajunge la „nebuni”. Am avut noroc de tatăl meu, care a venit cu mine. Băiatul cu care eram avusese grijă să mă abandoneze la spital și să-l cheme pe „tăticul” când treaba începea să se complice. Ca și când te saturi de jucăria preferată și atunci ce alegi să faci? Să o arunci la gunoi…sau hai că să nu fiu atât de dură: să o pasezi mai departe.

La Socola am ajuns cu ambulanța. Acolo doctorii mi-au scos branula și m-au ținut 30 de minute, purtându-mi o conversație lungă despre viață, prețuirea acesteia,  descriindu-mi problemele ce ar putea să apară dacă continui să acționez prin diverse gesturi anormale, mai ales pentru 20 de ani.

Mi-au prescris o rețetă cu medicamente de luat pentru a mă calma și a mai reduce din stres, dar fie vorba între noi…cine le-ar fi luat? Și nu că denigrez munca lor sau implicit medicina, dar decât să fiu sedată, prefer o vindecare naturală, cum am și avut de altfel.

M-au întrebat dacă vreau să mă internez măcar 3 zile, dar după o lungă ezitare, am decis să nu. Salonul unde m-ar fi trimis, fiind oricum ocupat și de persoane care chiar aveau nevoie de tratament. Frica de a fi prizonieră cu astfel de oameni, m-a descurajat și am ales să plec acasă, în Suceava, cu tatăl meu, de bunăvoie.

Mi-am revenit natural, iar având lângă mine persoanele potrivite, nu mi-am mai făcut rău  și m-am focusat pe evoluția mea ca om. Am avut nevoie de mai multe ședințe la psiholog, dar în final am fost bine, din ce în ce mai bine, iar în prezent, îmi pun singură verdictul de „vindecată”.

Viața este prea scurtă pentru a pierde-o din cauza unor oameni care nu știu ce vor de la noi; viața merită trăită cu bune și rele, prețuită și respectată.

Dacă e să relatez aici cea mai importantă lecție pe care am învățat-o, acesta este următoarea: aveți grijă de voi, căci nimeni nu o va face în locul vostru, iubiți-vă și descoperiți-vă cu adevărat. Stați cu persoane ce vă oferă șansa să evoluați, nu să stagnați și luptați pentru voi…zi de zi dacă vreți o schimbare, căci vă garantez, aceasta va veni.