Rațe la apartament

Da, ați auzit bine. Boboci de rață crescuți în apartament! Cam neobișnuit, nu? Dar până la urmă cine decide ce e firesc și ce nu?

Dragostea mea pentru rățuște a început în vara dinaintea clasei a 11-a, când împreună cu o prietenă, am mers la restaurantul Belli Siciliani din București, restaurant cu specific italienesc, care deține și animăluțe. A fost prima oară când am văzut un astfel de restaurant, întocmai de aceea l-am și ales, fiind o mare iubitoare de animale.

În timp ce am savurat o pizza excelentă, personalul ne-a adus la masă un labrador negru, o capră (și ce am mai râs când mi-a pus capra în poală…) și o pisicuță. Ne-am savurat masa, am făcut poze cu vedetele localului, ne-am fotografiat să avem amintire acea zi, urmând ulterior să plecăm. Fix înainte de a ne ridica și de a părăsi localul, am zărit un băiețel, care ținea în brațe un boboc de rață. M-am îndrăgostit imediat și nu m-am putut abține din a sta la distanță de mica făptură, firavă ce mi-a topit sufletul. De atunci am știut că rața este animalul meu preferat și că voi deveni „mămică” de rățuște.

Nu m-a crezut nimeni. Poate nici eu nu m-am crezut în totalitate când am afirmat că voi adopta și voi crește boboci la apartament. A durat încă doi ani jumătate, iar faptele au concretizat vorbele.

Primele mele rațe au fost cumpărate în luna aprilie, pe data de 24. Le-am cumpărat din Agroland Iași, magazinul fiind situat în piața din Nicolina. Un boboc m-a costat 7,5 lei, un preț mic pentru o bucurie atât de mare. Am achiziționat totodată, furaj (mâncare specială pentru pui), un dispozitiv de apă și o cutie.

 

La început a fost destul de greu cu rățuștele. Erau tare gălăgioase și s-au atașat repede de mine. În cutie le puneam tricouri vechi ca așternut să nu le fie frig, căci riscau să se îmbolnăvească neavând lampă, iar curățenia la ele se făcea de două ori pe zi. Încercam să le mai diversific mâncarea, așa că am început să le dau gălbenuș de ou, iarbă și salată. Le-am cumpărat și vitamine (săruri dizolvate în apă), căci unul din boboci era tare sensibil și avea nevoie pentru creșterea imunității.

După câteva zile le-am făcut prima băiță în cadă, în apă călduță timp de 10 minute, pentru a nu răci. Ba mai mult decât atât, am profitat de ocazie, mi-am pus costumul pe mine și m-am bălăcit cu ele. Îmi erau tare dragi deja erau considerate de mine-copilașii mei.

Le-am răsfățat destul de mult. Mergeam cu trenul Iași-Suceava, acasă la părinții mei și pentru că nu voiam să las bobocii singuri, îi luam cu mine pe tren; le dădeam drumul prin casă să alerge, mergeam la magazin, iar dacă cumpăram pufuleți cu arome, biscuiți, împărțeam cu ei, căci erau pofticioși.

Rațele au stat cu mine 3 săptămâni, iar puii din păcate nu s-au dezvoltat cum ar fi trebuit. Bobocii au rămas la aceeași dimensiune ca în prima zi când îi cumpărasem. I-am dus și la veterinar, doctorul recomandându-mi alte vitamine și pastiluțe pentru ei. În final, primii mei boboci au ajuns la țară, rămânând să aibă grijă de ei, mama unei cunoștințe.

Între timp, m-am mutat la Suceava, la părinții mei. Mi-am găsit un loc de muncă, dar gândul tot la rațe îmi stătea. M-am învinovățit pentru faptul că nu am putut crește primele păsări cum ar fi trebuit, așa că „îmi voiam revanșa”. N-am stat mult pe gânduri și am făcut rost în câteva ore de tot ce aveam nevoie: cutii mari pentru noii chiriași, furaj din plin, haine vechi ce puteau fi folosite drept așternut (schimbam 4 tricouri pe zi), mălai, salată, dispozitiv mai mic de apă, alte săruri dizolvabile; lipseau copiii.

După ce m-am asigurat că nu le va lipsi nimic, m-am dus la Agroland Suceava, magazin ce se găsește în Burdujeni și mi-am luat alți doi boboci. Inima mi s-a umplut de bucurie când am văzut că în camera mea, au mai apărut două suflețele inocente, pure și fragile. I-am primit cu multă căldură, i-am învelit în săruturi și îmbrățișări…căci mi-am promis că voi fi o mamă bună și că îmi voi asuma și mai mult responsabilitatea de a-i avea. Așa că pe 18 iunie, am realizat a doua adopție.

De această dată, puii mei s-au dezvoltat corespunzător, căci alimentația le era mult mai bogată, în timp adăugând la hrana menționată mai sus-pepene roșu, albuș de ou. Puii erau hrăniți zilnic astfel: furaj amestecat cu ou, furaj într-o altă farfurie mică separată, salată cu mălai și pepene roșu. În apă se turnau picături speciale care sporeau pofta de mâncare a animăluțelor. Așternutul se schimba de două ori pe zi, apa și hrana la fel, iar cutia o dată pe săptămână.

Puii începuseră să prindă forță din ce în ce mai mare. Puful lor alb de boboci se transformă în pene galbene, iar vocea lor subțire, încet, încet devenea mai puternică, începea să sune a măcăit de adult.

Rațele au stat tot 3 săptămâni la mine. Erau așa mari pentru vârsta lor, încât până și cutia le era deja mică (ulterior, aflându-le sexul, mi-am dat seama că alt motiv pentru care creșterea avansase, era pentru că amândoi erau masculi). Am început să îi las liberi prin cameră și erau tare dulci când își întindeau piciorușele pe covor, când fugeau după mine prin casă, când mă pupau cu boticul lor umed…le-am iubit atât de mult, încât îmi sacrificam orice, inclusiv timpul dedicat mie. Aș fi vrut să le cresc până când le-aș fi văzut rațe mature, albe, acesta era și planul: de la prima zi de viață până la prima de adult.

Creșterea lor devenii din ce în ce mai obositoare, nu pentru mine, ci pentru părinții mei, căci rațelor le trebuia atenție maximă și dedicare continuă. După aproape o lună, au apelat la o prietenă de familie, care avea o casă la țară, iar acolo urmau să trăiască în continuare și puiuții mei. M-a durut când au plecat, m-a durut, căci erau fericirea mea, erau două jucării vii care mi-au trezit în mine un izvor nesecat de dragoste pură.

Iubesc rațele. Mereu le voi iubi și mereu pe timp de vară îmi propun măcar pentru o lună jumătate, două să le cresc, măcar până aproape de stadiul lor de maturitate.

Nu e greu să crești un boboc de rață la apartament, din contră. Devine palpitant pe zi ce trece, căci fiecare zi vine cu provocarea ei. Cu ambiție, responsabilitate și implicare, cred că oricine poate crește orice animăluț, sălbatic sau nu, la bloc. Trebuie doar să simți că asta îți dorești cu adevărat, iar pentru o iubitoare de rațe în cazul de față, acest fapt a putut fi dus la bun sfârșit!