O lume interzisă pentru mulți

„Interzis”- cuvântul ce sucește mintea oricui se pune împotriva sa. Asemenea mărului din Grădina Raiului: atât de ispititor, atât de dulce, încât nu a putut fi refuzat.

Are o dulceață aparte acest cuvânt, „un rău necesar” după care ființa umană tânjește cu disperare. Hm, și totuși cum se face că tot ce dorim mai intens…e interzis ? Cine stabilește ce și pentru cine e interzis ? Societatea ? Părinții noștri ? Sau poate chiar noi ?

Vreau să vă povestesc în ce „lume buclucașă” m-am afundat când am fost la Iași în primul meu an de facultate. Amintire ce-mi confirmă că nimic nu e întâmplător. Totul are un scop mai devreme sau mai târziu.

Acum doi ani, am fost studentă în Iași. Tot timpul mi-a surâs ideea de a fi departe de părinți, liberă să decid doar eu pentru mine și atât. Fără bariere, fără limite și prejudecăți. În sfârșit rebeliunea din mine avea să prindă aripi și să zboare. Plecarea de acasă mi-a oferit șansa la maturizare, dar mi-a dat acces și la o lume ce până atunci mi-a fost interzisă.

Eram prezentă la facultate, mergeam la cursuri, după la cămin unde petreceam timp cu colegele mele. Seara învățam și mă străduiam să iau note decente. Nu încercam să mă las dusă de val…și până la urmă valul m-a asaltat din plin.

Am început să merg prin cluburi, să gust din „libertatea” vieții de student. Am început și să beau, nu neg și înainte gustul alcoolului era interesant pentru mine, dar având acum și persoane de vârsta mea, mai mult sau mai puțin libertine, m-am lăsat pradă vânătorii. Și totuși parcă nu-mi era suficient. Parcă lipsea ceva. Parcă mereu a lipsit. Mereu a fost ceva ce voiam să fac și parcă „demnitatea” nu m-a lăsat. Ce anume ?  Jocurile.

Lumini, culori, premii, șanse la câștig…pare un vis frumos, nu ? Aparatele au fost o enigmă pentru mine, dar nu pentru mult timp.

Am început să merg cu fostul meu prieten la jocuri. Am fost sedusă din prima secundă, iar atmosfera de acolo…mă simțeam ca într-un carusel de emoții, ca într-un carnaval al luminilor.

Mărturisesc că am mers de mai multe să mă joc. Dar nu mă jucam pe sume mari, până în 30 de lei, ce se tot adunau o dată la câteva zile. Nu mi-a fost rușine niciodată că m-am jucat, căci odată intrată în acest haos, nimic nu ți se mai pare greșit, iar limitele ? Nu mai există în acest Infern.

Cel mai mult m-am jucat suma de o sută de lei când am fost de ziua mea în Brașov. Pierdusem ce-i drept de câteva ori, dar adrenalina nu m-a lăsat din prima să renunț la ceea ce devenise activitatea mea preferată, „destresarea” de care aveam nevoie.

Țin minte că mergeam mereu seara, după ora 22. Aveam zile când eram prezentă și la 4 dimineața în sala de jocuri. Nu mă plictiseam niciodată și așa mi-am petrecut o lună jumătate din viața mea.

Prin vară m-am întors acasă la părinții mei. Mă despărțisem de prietenul meu și voiam să rămân în orașul natal, în Suceava.

De ce am spus că toate au un scop ? Aici m-am angajat timp de 8 luni ca operatoare la o sală de jocuri. 8 luni le-am petrecut în casino, doar că acum aveam grijă de cei care se jucau, nu mai eram eu jucătoarea. Rolurile se inversaseră radical.

Am fost judecată de părinții mei când au aflat că am fost jucătoare. Multe morale despre demnitate, despre faptul că religia nu permite și reproșuri. Nu m-au afectat. Probabil și pentru că mă simțeam ca un copil ce râde în sinea lui știind că a putut încălca regula impusă și a făcut deja acel lucru „interzis”. Mă simțeam de parcă aveam o listă cu dorințe ascunse, iar în dreptul aparatelor apărea un modest „bifat”.

Am avut multe de învățat, atât din experiența mea ca jucătoare, dar și ca operatoare într-o sală de jocuri. Experiențe ce mi-au întărit caracterul și m-au maturizat.

Am luat exemplul scriitorului Bogdan Dărădan care în romanul său- „Confesiuni: Atracții Interzise”, roman ce urmează să fie publicat la Editura Cassius Books, povestește transparent despre evenimentele mai picante din viața sa. Fără bariere, fără frici, fără ezitări. Fapt ce m-a determinat și pe mine să relatez această poveste ce pentru mulți este „interzisă”.

Concluzia ? Nu pot spune că am una exactă. În schimb, este cert faptul că omul trebuie să învețe din toate întâmplările și provocările vieții pentru a evolua și pentru a se forma ca individ, ca suflet, ca propriu „eu”.

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2025